Kafka y el problema de la verdad

 

FRANZ KAFKA

 

Trad. Miguel Ángel Gómez 

Universidad Tecnológica de Pereira, Colombia. 

 

Resumen[1]

Según Kafka, el gran peligro que acecha a los hombres es la caída en el error, la aceptación pasiva de la opacidad del mundo. Se enfrentan a un doble obstáculo: primero, deben ir más allá del escudo protector de la ilusión que ampara la conformación del mundo; segundo, interviene un mecanismo voluntario de ocultamiento mediante el cual los individuos sienten la necesidad de protegerse del conocimiento de los otros. Mucho más peligroso que la impotencia de alcanzar la verdad, es el ocultamiento de la verdad, porque, si el hombre es consciente de no haber alcanzado el fin, continuará haciendo esfuerzos para acercarse a su meta inicial, mientras que, si tiene la ilusión que ha descifrado el misterio, se detendrá antes de partir a la verdadera batalla.

Palabras clave: Kafka, Kierkegaard, verdad, rabino, genio, máscara.

 

Abstract

According to Kafka, the great danger that lurks for men is the fall into error, the passive acceptance of the opacity of the world. They face a double obstacle: first, they must go beyond the protective shield of illusion that protects the conformation of the world; second, a voluntary mechanism of concealment intervenes by means of which individuals feel the need to protect themselves from the knowledge of others. Much more dangerous than the impotence to reach the truth, is the concealment of the truth, because, if man is conscious of not having reached the end, he will continue to make efforts to approach his initial goal, while, if he has the illusion that he has deciphered the mystery, he will stop before leaving for the real battle.

Keywords: Kafka, Kierkegaard, truth, rabbi, genius, mask.

 

Si bien un excelente observador realiza el inventario con minuciosidad de los rostros y gestos de su alrededor, formando un verdadero compendio de gimnasia cotidiana, Kafka prefiere partir siempre de la indagación de sí mismo, intentando proponer un diagnóstico lo más exacto posible de los males del espíritu de sus contemporáneos. Esta indagación se encuentra con el problema de la dificultad de semejante conocimiento: “Qué lamentable es mi propio conocimiento de mí mismo, en comparación, digamos, con la manera en que me conozco en mi propio cuarto (Noche). ¿Por qué? No existe alguna posibilidad de observación del mundo íntimo, así como es posible aquella del mundo exterior. La psicología es probablemente en su totalidad un antropomorfismo, un rodeo de los márgenes”. [2] Precisamente por este motivo, él alimenta una poderosa desconfianza en la psicología, a la que ve como una disciplina inútil, una acrobacia ridícula que suscita aplausos u ocasiona vanas demostraciones de virtuosismo; sin que la realidad pueda ser modificada, sin que ningún efecto se haga sentir.[3] Aunque no puede resistir la tentación de analizar, de intentar penetrar en los recovecos más escondidos de su espíritu, él se declara inconforme en una nota de diario del 9 de diciembre de 1913, frente a las posibles pretensiones de una indagación empírica, de la interioridad de proponer explicaciones definitivas de los diferentes comportamientos: “El odio hacia la introspectiva activa. Las interpretaciones del alma serían: ayer estuve así por tales motivos, hoy estoy así por esta causa. No es verdad, no por esta u otra causa, por tanto más o menos. Soportarte tranquilamente, sin precipitarse, sin dar vueltas como un perro alrededor de la cola”.[4]

 

Para Kafka, mucho más peligrosa que la imposibilidad de llegar a la verdad es el ocultamiento de la verdad, porque si en el primer caso el individuo es consciente que no logró alcanzar el fin y continúa haciendo esfuerzos para apropiarse de su meta inicial; en la segunda situación, él tiene la ilusión de descubrir lo que era importante y descifró el misterio, deteniéndose incluso antes de haber partido a la verdadera batalla. Desde semejante perspectiva es preferible la inseguridad absoluta, la búsqueda frenética e insegura; en lugar de las certidumbres tibias, de la ilusión de fijar la realidad para siempre con ayuda de unos esquemas simplificadores. Es mejor la aceptación de la ignorancia y de la desesperación, mejor la divagación errante, la búsqueda dolorosa carente de esperanza, que la colaboración con la falsedad, que la homologación de las ficciones y su traída al mundo.

 

Precisamente para no transformarse él mismo en un agente del error, para no contribuir a la proliferación incontrolada de las máscaras, Kafka decide someterse a la escritura de una verdadera ascesis, que se muestra en este caso como una verdadera precaución metodológica, decidiendo fijar por escrito solo sus imágenes que lo representan de verdad y de cuya totalidad está seguro. De esta manera, él intenta someter a la escritura a la exigencia de la veracidad absoluta o por lo menos apropiarse lo más posible de esta:

 

En estos días no he escrito mucho sobre mí, en parte por pereza (ahora duermo mucho y profundo durante el día; mientras duermo, parece que tengo mucho más peso), pero en parte por temor de no traicionar el conocimiento de mí mismo. El temor legítimo, porque el conocimiento de sí mismo solo se puede establecer de manera definitiva en la escritura cuando esta se puede hacer más plena, hasta las consecuencias más alejadas y con total sinceridad. Porque si no se hace de otra manera ―y de alguna manera yo no estoy en este estado― entonces cuando la escritura reemplaza, según sus propias intenciones y con fuerza suprema a lo inmutable, lo que en su tiempo fue sentido de manera general, solo hace que el sentimiento verdadero desaparezca y la falta de valor de los implicados, sea reconocida muy tarde. [5]

 

Aunque semejante actitud parece imposible de respetar hasta sus últimas consecuencias, Kafka cree con obstinación que únicamente de esta manera, la verdad puede vencer impidiendo el triunfo apabullante del mal, del mal que se vale de la mediación de lo falso para insinuarse lo más profundo en el mundo, convirtiéndose en parte de la misma textura de la realidad. La firmeza de los principios se puede demostrar suficiente para pasar por encima de las circunstancias adversas, así como una narración talmúdica resumida en una nota del diario del 21 de diciembre de 1911:

 

Un rabino del Talmud tenía un principio, en su caso muy agradable al Señor, es decir, no recibir nada, ni siquiera un vaso de agua, de alguien. No obstante, sucedió que el rabino más destacado de su tiempo quiso conocerlo y lo invitó así a la mesa. Rechazar una invitación de un hombre tan importante no era posible. Triste, el primer rabino inició de esta manera su camino. Pero porque su principio era tan firme, se levantó entre los dos rabinos un monte.[6]

 

Decidido a hacer todo lo que está a su alcance para expresar siempre la verdad, constata que arriesga no ser entendido de manera adecuada, de modo que la esconde, aparentemente lejana; luego de unos intensos esfuerzos interiores vuelve de otra manera, cubriendo sus trazos a causa de las incomprensiones y comodidades de los otros.  Para superar este nuevo obstáculo, él siente que tiene necesidad de un aliado, de un ser que lo entienda totalmente, pulverizando la máscara. Las anotaciones del diario confiesan su esperanza de que su esposa podría ser tal persona, lista para confirmarle y protegerle la verdad: “Las reflexiones sobre las relaciones entre los otros y yo. Por insignificante que fuera yo, no existe nadie aquí que me entienda de manera total. Tener a alguien con tal capacidad de entendimiento, una esposa, por ejemplo, significaría tener un apoyo que te defienda por todos lados, tener a Dios”. [7]

 

Sus repetidos fracasos amorosos son considerados por Kafka signos de una imposibilidad de superar el egoísmo, de pasar sobre los límites de su propia persona para cumplir el ideal. En tal óptica, la escritura no es sino una maniobra diabólica, una poderosa droga que halaga el orgullo, manteniéndolo alejado de sus semejantes y de la realidad del mundo, sacándolo del aislamiento y de una fatal condena. La estética no tiene derecho de abrumar a la ética, y si esto sucede, el resultado no puede ser sino la desesperación como expresión de una culpa inexplicable:

 

La escritura es una dulce recompensa, maravillosa, pero ¿para qué? En el curso de la noche me llegó de manera pura, con la claridad con la que un niño vive sus intuiciones, que es el pago recibido por un empleo que haces al servicio del diablo. Bajar hacia los poderes obscuros, revelación de los espíritus atados a la naturaleza, los dudosos abrazos y todo lo que va a suceder allá abajo en el fondo, las cosas turbias sobre las que no se sabe. Entonces cuando escribes relatos a la luz del sol, puede que exista otro modo de escribir, yo solo conozco este; la noche, cuando el miedo no me deja dormir, únicamente conozco este. Y lo diabólico que existe en todo esto me es muy claro […]. No quiero decir con esto que para la vida son necesarios la mujer y el niño y el campo y el ganado. Solo es necesario para la vida renunciar al egoísmo del placer, la vanidad de alegrarte por ti mismo; es necesario entrar en casa en lugar de admirarla y decorarla.[8]

 

Kafka parece abrazar la posición de Kierkegaard, uno de los grandes espíritus al que se siente muy cercano,[9] según el cual una existencia genial carente de una determinación trascendente es una forma del pecado: “Entender que semejante existencia genial (pese al brillo, a su grandeza e importancia) es pecado, exige en verdad algo de coraje ―y sería difícil de entender antes de haber aprendido cómo se calma el hambre del espíritu deseoso―. Y, sin embargo, así es. Que semejante existencia puede ser, aun así, en alguna medida feliz, no demuestra nada. Muy bien podría considerarla señal de un medio de diversión, realizando algo así, aunque no nos levantemos en ningún momento más arriba de las categorías que sostienen la temporalidad. El genio y el talento son justificadas en verdad solo por un recogimiento religioso”.[10] El filósofo danés cree que todos los esfuerzos de aquellos provistos con el don de la creación deberían ser consagrados a la perfección de sus seres interiores, y su obra debería transformarse en un medio eficaz para lograr este largo y accidentado proceso. Pero si sus dotes especiales les impide concentrarse sobre este fin único verdaderamente importante, la salvación del alma debería renegar de su talento, amputándose los atributos exteriores, eligiendo el camino del sufrimiento y de la soledad en lugar de los aplausos de las multitudes extasiadas o de los elogios de la posteridad.[11]

 

Kafka se encuentra en una situación que se parece mucho con aquella descrita por Kierkegaard. Siente que debe escribir porque esta es su vocación, porque esta es la única pasión de la que no se puede liberar,[12] no obstante, entiende que de esta manera se va a encontrar siempre lejos de los otros individuos, preso en la trampa del deleite solitario causado por los productos de su espíritu, sin poder liberarse de la incontrolable proliferación de las máscaras. Su mayor deseo ético se ve sacrificado a favor de sus inclinaciones estéticas. De esta manera, pese a que sabe que traiciona su ideal de perfección interior y que este le va a traer terribles sufrimientos,[13] no puede resistir la tentación de existir, estaba convencido que si se opone, existiría el peligro de ser abrazado por la locura:

 

Cuando hoy, en esta noche sin sueño, examiné una vez más todos los datos del problema allí y allá entre estas sienes afligidas, volví otra vez a ser consciente de estos postreros días tranquilos que casi olvidé, me di cuenta sobre las débiles bases, o mejor dicho, inexistentes que vivo yo, además sobre una penumbra de la que sale, según su deseo, un poder obscuro, que sin tener en cuenta todas estas excitaciones patéticas que me pertenecen, me destruyen mi vida. La escritura me mantiene en la superficie, ¿pero no es correcto decir que ella contiene aquel modo de vida? Por esto o deseo decir, obviamente, que mi vida es mejor cuando no escribo. Más bien es mucho más mala y por completo insoportable, y me doy cuenta del hecho que yo, como es de hecho el caso, incluso entonces cuando no escribo soy escritor; pero un escritor que no escribe es en cualquier caso una criatura anormal que invita sobre sí mismo a la locura.[14]

 

Kafka rechaza cualquier punto de vista utilitarista, defendiendo la idea de que no existe nada más importante que la búsqueda perpetua de la verdad, indiferente de las consecuencias que puede tener tal planteamiento. Incluso si el genio es visto, de costumbre, como un héroe del conocimiento, accionando de lejos la mirada de los mortales habituales, decididos a sacrificar su vida para hallar la verdad; para Kafka este es apenas un espíritu en comercio con los poderes demoníacos, un individuo que renuncia a la exigencia de la verdad para deleitarse de manera culpable con visiones tenebrosas de su mente.

 

En cuanto a la suerte común a los hombres, esta parece ser descrita con fineza en un fragmento de El tercer cuaderno en octavo:

 

Se les dejó la elección de convertirse en reyes o en mensajeros de los reyes. Así como algunos niños quisieron, como todos, ser mensajeros. Por esta causa solo existen mensajeros, corren por el mundo y gritan, desde el momento en que no existen reyes, uno al otro algunos mensajes que llegaron sin sentido. Alegre pondría fin a sus vidas de miseria, pero no se atreve debido a los juramentos que prestó cuando asumió su trabajo por primera vez. [15]

 

Kafka și problema adevărului

 

Rezumat

Potrivit lui Kafka, nu înţelegerea adevărului e marele pericol care-i pîndeşte pe oameni, ci tocmai cufundarea în eroare, acceptarea pasivă a opacităţii lumii. Oamenii se văd puşi în faţa unui dublu obstacol : întîi, ei trebuie să treacă dincolo de scutul de iluzii care protejează alcătuirea lumii, apoi, intervine un nou obstacol, un mecanism voluntar al ascunderii prin intermediul căruia indivizii simt nevoia să se protejeze suplimentar de cunoaşterea celorlalţi. Mult mai periculoasă decît neputinţa de a ajunge la adevăr este ocultarea adevărului, căci, dacă omul este conştient că  nu a reuşit să-şi atingă scopul, va continua să facă eforturi pentru a se apropia de ţinta lui iniţială, pe cînd, dacă are iluzia că a descoperit ceea ce era important, că a descifrat misterul, se va opri încă înainte de a fi pornit veritabila bătălie.

Cuvinte-cheie: Kafka, Kierkegaard, adevăr, rabin, geniu, mască.

 

Deşi este un excelent observator, care inventariază cu minuţiozitate chipurile şi gesturile celor din preajma sa, alcătuind un adevărat compendiu al grimaselor cotidiene, Kafka preferă să pornească întotdeauna de la investigarea propriului sine, încercînd să propună un diagnostic cît mai exact al maladiilor sufletului contemporanilor săi. Această cercetare se loveşte de problema dificultăţii unei asemenea cunoaşteri : “Ce jalnică este propria mea cunoaştere de mine însumi, în comparaţie, să zicem, cu felul în care-mi cunosc propria cameră. (Seara) De ce ? Nu există vreo modalitate de observare a lumii lăuntrice, aşa cum este posibilă cea a lumii exterioare. Psihologia este probabil în întregul ei un antropomorfism, o roadere a marginilor”.[1] Tocmai din acest motiv, el nutreşte o puternică neîncredere în psihologie, în care vede o disciplină inutilă, o acrobaţie ridicolă, care stîrneşte aplauze sau prilejuieşte vane demonstraţii de virtuozitate, fără ca realitatea să poată fi modificată, fără ca vreun efect să se facă simţit.[2] Deşi nu poate să reziste tentaţiei de a se analiza, de a încerca să pătrundă în cotloanele cele mai ascunse ale spiritului său, el îşi declară nemulţumirea, într-o notă de jurnal din 9 decembrie 1913,  faţă de posibilele pretenţii ale unei investigaţii empirice a interiorităţii de a propune explicaţii definitive ale diferitelor comportamente : “Ura faţă de introspecţia activă. Interpretări sufleteşti cum ar fi : ieri am fost aşa din cutare motiv, astăzi sînt aşa din cauza asta. Nu este adevărat, nu din cauza asta şi nici din cauza cealaltă şi, deci, nici aşa şi aşa. Să te suporţi liniştit, fără să te pripeşti, nu să te învîrteşti ca un cîine în jurul cozii”.[3] Pentru Kafka, mult mai periculoasă decît neputinţa de a ajunge la adevăr este ocultarea adevărului, căci dacă în primul caz individul este conştient că  nu a reuşit să-şi atingă scopul şi continuă să facă eforturi pentru a se apropia de ţinta lui iniţială, în cea de a doua situaţie el are iluzia că a descoperit ceea ce era important, că a descifrat misterul, oprindu-se încă înainte de a fi pornit veritabila bătălie. Dintr-o asemenea perspectivă, e de preferat nesiguranţa absolută, căutarea frenetică şi nesigură în locul certitudinilor călduţe, a iluziei de a fixa realitatea pentru totdeauna cu ajutorul unor scheme simplificatoare. Mai bine acceptarea ignoranţei şi a disperării, mai bine rătăcirea bezmetică, căutarea dureroasă lipsită de speranţă, decît colaborarea cu falsul, decît omologarea ficţiunilor şi aducerea lor în lume. Tocmai pentru a nu se transforma el însuşi într-un agent al erorii, pentru a nu contribui la proliferarea necontrolată a măştilor, Kafka decide să-şi supună scrisul unei veritabile asceze, care se dovedeşte în acest caz o adevărată precauţie metodologică, hotărînd să nu fixeze pe hîrtie decît acele imagini ale sale care îl reprezintă cu adevărat şi de care e în totalitate sigur. În acest fel, el încearcă să-şi supună scrisul exigenţei veracităţii absolute sau măcar să se apropie pe cît de mult posibil de aceasta : “Zilele acestea n-am scris prea multe  despre mine însumi, în parte din lene (dorm acum atît de mult şi de adînc în timpul zilei ; cît dorm, parcă am mai multă greutate), în parte însă şi din teama să nu-mi trădez cunoaşterea de mine însumi. Teamă îndreptăţită, căci cunoaşterea de sine nu se poate fixa definitiv în scris decît atunci cînd aceasta se poate face cît mai deplin, pînă în consecinţele cele mai îndepărtate, şi cu cea mai totală sinceritate. Căci dacă nu se face astfel – şi oricum eu nu sînt în stare de asta – atunci scrisul nu mai înlocuieşte, după propriile sale intenţii şi cu forţa supremă a imuabilului, ceea ce la vremea lui a fost simţit la modul general, decît făcînd ca simţămîntul adevărat să dispară, iar lipsa de valoare a celor notate să fie recunoscută prea tîrziu”.[4]

Cu toate că o asemenea atitudine pare imposibil de respectat pînă la ultimele sale consecinţe, Kafka crede cu încăpăţînare că doar în acest fel adevărul poate să învingă, împiedicînd triumful copleşitor al răului, al răului care se slujeşte de mijlocirea falsului pentru a se insinua cît mai profund în lume, devenind parte din însăşi textura realităţii. Fermitatea principiilor se poate dovedi suficientă pentru a trece peste împrejurările potrivnice, aşa cum arată o povestire talmudică rezumată într-o notă de jurnal din 21 noiembrie 1911 : “Un rabin din Talmud avea un principiu, în cazul lui foarte plăcut Domnului, şi anume, să nu primească nimic, nici măcar un pahar de apă, de la cineva. S-a întîmplat însă că rabinul cel mai de seamă al vremii sale a vrut să-l cunoască şi l-a invitat deci la masă. Să refuze invitaţia unui om atît de important nu era cu putinţă. Trist, a pornit deci primul rabin la drum. Dar pentru că principiul său era atît de ferm, s-a ridicat între cei doi rabini un munte”.[5]

Decis să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a exprima mereu adevărul, constată că riscă să nu fie înţeles în mod corespunzător, în aşa fel încît masca, aparent îndepărtată în urma unor intense eforturi lăuntrice, revine într-o altă formă, acoperindu-i trăsăturile din pricina incomprehensiunii şi comodităţii celorlalţi. Pentru a îndepărta şi acest nou obstacol, el simte că are nevoie de un aliat, de o fiinţă care să îl înţeleagă în totalitate, spulberînd masca. Însemnările din jurnal mărturisesc speranţa lui că o soţie ar putea să fie o asemenea persoană, gata să-i confirme şi să-i apere adevărul : “Reflecţii asupra relaţiilor dintre ceilalţi şi mine. Oricît de neînsemnat aş fi eu, nu există nimeni aici care să mă înţeleagă pe de-a întregul. Să ai pe cineva cu o asemenea capacitate de înţelegere, o soţie de exemplu, ar însemna să ai un sprijin care să te apere din toate părţile, să-l ai pe Dumnezeu”.[6]

Eşecurile repetate ale iubirilor lui sînt socotite de Kafka semne ale neputinţei de a-şi depăşi egoismul, de a trece peste limitele propriei sale persoane pentru a-şi împlini idealul. Într-o asemenea optică, scrisul nu e decît o manevră diavolească, un drog puternic care îi măguleşte orgoliul, ţinîndu-l departe de semenii săi şi de realităţile lumii, sortindu-l izolării şi unei damnări fatale. Esteticul nu are dreptul să copleşească eticul, iar dacă aceasta se întîmplă, rezultatul nu poate să fie decît disperarea ca expresie a unei culpe inexpiabile : “Scrisul este o răsplată dulce, minunată, dar pentru ce ? În cursul nopţii mi-a devenit limpede, cu claritatea cu care un copil îşi trăieşte intuiţiile, că este plata primită pentru o slujbă pe care o faci în slujba diavolului. Coborîrea către puterile întunecate, descătuşarea spiritelor legate de natură, îmbrăţişările îndoielnice şi toate cele ce se vor mai fi întîmplînd acolo jos de la sine, lucrurile tulburi despre care nici nu se ştie, atunci cînd scrii poveşti la lumina soarelui. Poate că mai există şi un alt mod de a scrie, eu îl cunosc numai pe acesta ; noaptea, cînd spaima nu mă lasă să dorm, îl cunosc numai pe acesta. Iar diavolescul ce există în toate astea îmi este foarte limpede […] Nu vreau să spun prin asta că pentru viaţă sînt necesare femeia şi copilul şi cîmpul şi vitele. Necesar pentru viaţă e numai să se renunţe la egoismul plăcerii, la vanitatea de a te bucure de tine însuţi ; e necesar să intri în casă în loc să o admiri şi să o împodobeşti”.[7] Kafka pare să îmbrăţişeze poziţia lui Kierkegaard, unul dintre marile spirite de care se simte extrem de apropiat,[8] potrivit căruia o existenţă genială lipsită de o determinare transcendentă e o formă a păcatului : “A înţelege că o asemenea existenţă genială (în ciuda strălucirii, măreţiei şi importanţei sale) este păcat, cere într-adevăr ceva curaj – şi ar fi şi greu de înţeles înainte de a fi învăţat cum să astîmperi foamea sufletului doritor. Şi totuşi aşa este. Că o asemenea existenţă poate fi totuşi, într-o anumită măsură, fericită-nu dovedeşte nimic. Am putea foarte bine considera înzestrarea ca un mijloc de divertisment şi, deşi realizînd aşa ceva, totuşi să nu ne ridicăm nici o clipă mai presus de categoriile de care ţine vremelnicia. Geniul şi talentul sînt îndreptăţite cu adevărat numai de o reculegere religioasă”.[9] Filosoful danez crede că toate eforturile celor înzestraţi cu harul creaţiei ar trebuie să fie consacrate perfecţionării fiinţei lor interioare, iar opera lor ar trebuie să se transforme într-un mijloc eficace pentru a împlini acest proces îndelungat şi anevoios. Însă dacă înzestrările lor speciale i-ar împiedica să se concentreze asupra acestui unic scop cu adevărat important, salvarea sufletului, ar trebui să-şi renege talentul, amputîndu-şi însuşirile exterioare, alegînd calea suferinţei şi a solitudinii în locul aplauzelor mulţimilor extaziate sau a elogiilor posterităţii.[10]

Kafka se află într-o situaţie care seamănă foarte mult cu aceea descrisă de Kierkegaard. Simte că trebuie să scrie, pentru că aceasta este vocaţia lui, pentru că aceasta este singura pasiune de care nu se poate elibera,[11] însă înţelege că în acest fel se va afla mereu departe de ceilalţi oameni, prins în capcana delectării solitare pricinuită de producţiile spiritului său, fără să poată să se elibereze de proliferarea incontrolabilă a măştilor. Năzuinţa lui etică se vede sacrificată în favoarea înclinaţiilor sale estetice. În acest fel, cu toate că ştie că îşi trădează idealul perfecţiunii interioare şi că aceasta îi va aduce suferinţe cumplite,[12] nu poate să reziste ispitei de a scrie, fiind convins că dacă s-ar opune ar exista pericolul să fie cuprins de nebunie : “Cînd astăzi, în noaptea asta fără somn, am frămîntat iarăşi toate datele problemei încolo şi încoace printre tîmplele astea îndurerate, am devenit încă o dată conştient de ceea ce zilele astea liniştite din urmă aproape că uitasem, mi-am dat seama pe ce baze slabe, sau, mai bine zis, inexistente trăiesc eu, deasupra unei întunecimi, din care iese, după voia ei, o putere întunecată, care şi fără să ţină seama de toate ezitările astea jalnice ale mele, îmi distruge viaţa. Scrisul mă mai ţine la suprafaţă, dar nu e mai corect să spun că el conţine acest mod de viaţă ? Prin asta nu vreau să spun, fireşte, că viaţa mea e mai bună cînd nu scriu. Mai degrabă este mult mai rea şi cu totul insuportabilă, şi îmi dau seama că toate astea trebuie, în mod necesar, să se termine cu nebunia. Şi asta, ţinînd seama de faptul că eu, cum este de fapt şi cazul, chiar şi atunci cînd nu scriu sînt scriitor, iar un scriitor care nu scrie este în orice caz o făptură nefirească care invită asupra sa nebunia”.[13]

Kafka respinge orice punct de vedere utilitarist, apărînd ideea că nu există nimic mai important decît căutarea perpetuă a adevărului, indiferent de consecinţele pe care poate să le aibă un asemenea demers. Chiar dacă geniul e văzut, de obicei, ca un erou al cunoaşterii, acţionînd departe de ochii muritorilor obişnuiţi, hotărît să-şi sacrifice viaţa pentru aflarea adevărului, pentru Kafka el este doar un spirit în comerţ cu puterile demonice, un individ care renunţă la exigenţa adevărului pentru a se delecta în mod vinovat cu viziunile tenebroase ale minţii sale.

Cît despre soarta comună a oamenilor, ea pare să fie descrisă cu fineţe într-un fragment din Al treilea Caiet in octavo : “Li s-a lăsat alegerea, să devină regi sau mesageri ai regilor. Ca şi nişte copii au vrut cu toţii să fie mesageri. Din cauza asta nu există decît mesageri, aleargă prin lume şi strigă, din moment ce nu există regi, unul către altul nişte mesaje care au ajuns fără sens. Bucuros şi-ar pune capăt vieţii lor de mizerie, dar nu îndrăznesc din cauza jurămîntului pe care l-au depus cînd şi-au luat slujba în primire”.[14]

 

Bibliografía

  1. Kafka, Franz, “Al treilea Caiet in octavo” en Opere complete, II (Proză scurtă postumă), traducción de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1996
  2. ___________, “Jurnal” en Opere complete, III, traducción de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998
  3. ___________,Opere complete, IV (Scrisori), traducción de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998
  4. Kierkegaard, Søren, Conceptul de anxietate, traducción de Adrián Arsinevici, Amarcord, Timişoara, 1998

 

Notas

[1] Original: Ciprian Vălcan. Kafka şi problema adevărului. En: Apostrof: revistă a Uniunii Scriitorilor. Anul XXXII, nr. 6 (373), 2021 • 26-27. Traducción del rumano al español por Miguel Ángel Gómez Mendoza, profesor Universidad Tecnológica de Pereira-Colombia.
[2] Franz Kafka, Al treilea Caiet in octavo en Opere complete, II (Proză scurtă postumă), ed. cit., p., 146.
[3] Ibidem, p. 185 y p. 212.
[4] Franz Kafka, Jurnal în Opere complete, III, ed. cit., p. 218.
[5] Ibidem, p. 25 (12 de enero de 1911).
[6] Ibidem, p. 109.
[7] Ibidem, p. 308 (4 de mayo de 1915). Ver también los argumentos a favor y en contra del matrimonio del 21 de julio de 1913, Jurnal, p. 199-200.
[8] Franz Kafka, carta a Max Brod del 5 de julio de 1922 en Opere complete, IV (Scrisori), ed. cit., p. 332.
[9] Idem, Jurnal, op. cit., p. 204 :  “Obtuve hoy Cartea judecătorului de Kierkeggard. Como sospechaba, su caso es, pese a unas diferencias esenciales, muy semejante con el mío; él se encuentra en la misma parte del mundo que yo. Declara para mí como un amigo” (21 de agosto de 1913).
[10] Søren Kierkegaard, Conceptul de anxietate, ed. cit., pp. 143-144.
[11] Ibidem, p. 149.
[12] Franz Kafka, “Jurnal”, op. cit., p. 200: “Detesto todo lo que no tenga que ver con la literatura; me aburre mantener conversaciones (incluso con relación a la literatura), me aburre hacer visitas, los sufrimientos y las alegrías de mis familiares me aburren hasta el fondo del alma. Las conversaciones me quitan todo lo que es importante, serio, la verdad de lo que pienso” (21 de julio de 1913).
[13] Ibidem, p. 356: “Increíble cómo me he destruido por mí mismo, sistemáticamente, por mucho tiempo, sucesivamente; como una grieta ampliándose poco a poco en una muralla, como un trabajo según un plan bien calculado. La mente que ha realizado algo así debe celebrar su triunfo; ¿por qué no me deja también a mí participar? Quizás no ha llegado al final de sus planes y por ello tiene aún tiempo de pensarse en otra cosa” (17 de octubre de 1921).
[14] Franz Kafka, carta a Max Brod del 5 de julio de 1922 en Opere complete, IV (Scrisori), ed. cit., p. 322.
[15] Idem, Al treilea Caiet in octavo en Opere complete, III (Proză scurtă postumă), ed. cit, pp. 159-160 (2 de diciembre de 1917).

***

[1] Franz Kafka, Al treilea Caiet in octavo în Opere complete, II (Proză scurtă postumă), traducere de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1996, p. 146.
[2] Ibidem, p. 185 şi p. 212.
[3] Franz Kafka, Jurnal în Opere complete, III, traducere de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998, p. 218.
[4] Ibidem, p. 25 (12 ianuarie1911).
[5] Ibidem, p. 109.
[6] Ibidem, p. 308 (4 mai 1915). Vezi şi argumentele pentru şi împotriva căsătoriei din 21 iulie 1913, Jurnal, p. 199-200.
[7]Franz Kafka, scrisoare către Max Brod din 5 iulie 1922 în Opere complete, IV (Scrisori), traducere de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998, p. 332.
[8] Idem, Jurnal, op. cit., p. 204 : “Am căpătat astăzi Cartea judecătorului de Kierkeggard. După cum bănuiam, cazul lui este, în ciuda unor deosebiri esenţiale, foarte asemănător cu al meu ; el se află de aceeaşi parte a lumii ca şi mine. Depune mărturie pentru mine ca un prieten” (21 august 1913).
[9] Søren Kierkegaard, Conceptul de anxietate, traducere de Adrian Arsinevici, Amarcord, Timişoara, 1998, p. 143-144.
[10] Ibidem, p. 149
[11] Franz Kafka, Jurnal, op. cit., p. 200 : “Urăsc tot ce nu are legătură cu literatura ; mă plictiseşte să întreţin conversaţii (chiar în legătură cu literatura), mă plictiseşte să fac vizite, suferinţele şi bucuriile rudelor mele mă plictisesc pînă în adîncul sufletului. Conversaţiile îmi  răpesc tot ce e important, serios, adevărat din ce gîndesc” (21 iulie 1913).
[12] Ibidem, p. 356 : “Uimitor cum m-am distrus pe mine însumi, sistematic, ani de zile, la rînd ; ca o spărtură lărgindu-se încet într-un dig, ca o lucrare după un plan bine calculat. Spiritul care a realizat aşa ceva trebuie să-şi sărbătorească triumful ; de ce nu mă lasă şi pe mine să particip ? Poate că n-a ajuns încă la capăt în planurile lui şi de aceea n-are timp să se gîndească la altceva” (17 octombrie 1921).
[13] Franz Kafka, scrisoare către Max Brod din 5 iulie 1922 în Opere complete, IV (Scrisori), p. 322.
[14] Idem, Al treilea Caiet in octavo în Opere complete, III (Proză scurtă postumă), p. 159-160 (2 decembrie 1917).
 

Leave a Reply